Qui custodiet ipsos custodies | Ep. 1 | Curtea Constituțională

by Rares Mazalu / miercuri, 26 februarie 2020 / Published in Drept Constitutional

Se poate traduce drept “Cine îi veghează pe veghetori”. Fraza originală aparține poetului Juvenal, care o folosește în opera “Satire”. Chiar dacă referința inițială era îndreptată spre fidelitatea maritală, această frază a devenit asociată atât politicii, moralei, corectitudinii, cât și statului de drept.

Aceeasi frază, tradusă în engleză în motto-ul “Who watches the watchmen” o găsim în universul benzilor desenate, devenită celebră prin nuvela “Watchmen”, creată de Alan Moore și Dave Gibbons.

Dan Brown folosește maxima în romanul său “Fortăreața Digitală”, în contexul atitudinii reprobatorii a unui fost angajat in cadrul unui serviciu de informații față de practicile acestuia discutabile, respectiv intruziunea în viața privată a cetățenilor.

Fraza o regăsim și într-un episod din familia Simpson. Lisa Simpson îl întreabă pe Homer: “Dacă tu ești poliția, cine va juca rolul poliției?” la care acesta răspunde “Nu știu. Paza de Coastă?”

În filmul Batman v Superman “Dawn of Justice”, după ce Batman reușeste să îl incapaciteze pe “invincibilul” Superman, maxima este prezentă, scrisă pe o podea.

Acestea sunt doar câteva exemple ale folosirii acestei fraze, dar cu siguranță sunt mai multe astfel de referințe în artă și în cultura pop. Putem cu ușurință observa folosirea motivului cu precădere în lumea benzilor desenate și a tuturor creațiilor conexe, de la desene animate la seriale și filme artistice – toate evocând ideea de dreptate, dualitate, conflict dintre bine și rău, având protagoniști și antagoniști cu trăsături foarte bine conturate. Pe lângă funcția de divertisment, toate aceste creații au intenția de a sublinia anumite aspecte ale societății și de a trimite anumite mesaje către audiență, către membrii săi.

Traversând un ocean, părăsind tărâmul artiștilor anterior menționați și pătrunzând pe continentul lui Juvenal, ne oprim în România, pentru o succintă analiză a echilibrului puterii statale.

PREAMBUL

Trăsăturile celor mai importanți actori de pe scena puterii statale sunt regăsite în legea fundamentală a statului român, Constituția României, precum și în legile de reglementare ale instituțiilor respective, acolo unde este cazul. Astfel, începem prin a expune conținutul acestor prevederi legislative care prezintă cea mai mare relevanță față de subiectul prezentei lucrări, urmând a expune considerente și diverse puncte de vedere.

Statul

Potrivit Art. 1 din Constituția României:

România este un stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil.
Forma de guvernământ a statului român este republica.
România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurile Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate.
Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale.
În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

Potrivit Art. 4 din Constituția României:

Statul are ca fundament unitatea poporului român și solidaritatea cetățenilor săi.
România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială.

Potrivit Art. 11 din Constituția României:

Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției.

Urmează o introducere a principalelor instituții care concentrează puterea statală – legislativă, executivă și judecătorească.

Președintele României

Potrivit Art. 80 din Constituția României:

Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale ale țării.
Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.

Potrivit Art. 84 din Constituția României, Președintele României se bucură de imunitate. Prevederile Art. 72 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.

Potrivit Art. 85 din Constituția României, Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.

Potivit Art. 86 din Constituția României, Președintele României poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită.

Potrivit Art. 89 din Constituția României:

După consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare, Președintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de investitură.
În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat doar o dată.
Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimile 6 luni ale mandatului Președintelui României și nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență.

Potrivit Art. 91 din Constituția României:

Președintele încheie tratatele internaționale în numele României, negociate de Guvern, și le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil.
Președintele, la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.
Reprezentanții diplomatici ai altor state sunt acreditați pe lângă Președintele României.

Potrivit Art. 92 din Constituția României:

Președintele României este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare al Țării.
El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau totală a forțelor armate. Numai în cazuri excepționale, hotărârea Președintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare.
În caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării, Președintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii și le aduce neîntârziat la cunoștința Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanșarea agresiunii.

Potrivit Art. 93 din Constituția României, Președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență în întreaga țară ori în unele unități administrativ-teritoriale și solicită Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.

Potrivit Art. 94 din Constituția României, Președintele României îndeplinește și următoarele atribuții:

conferă decorații și titluri de onoare;
acordă gradele de mareșal, de general și de amiral;
numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege;
acordă grațierea individuală.

Potrivit Art. 95 din Constituția României:

În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
Propunerea de suspendare din funcție poate fi inițiată de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor și se aduce, neîntârziat, la cunoștința Președintelui.
Dacă propunerea de suspendare din funcție este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Președintelui.

Potrivit Art. 96 din Constituția României:

Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare.
Propunerea de punere sub acuzare poate fi inițiată de majoritatea deputaților și senatorilor și se aduce, neîntârziat, la cunoștința Președintelui României pentru a putea da explicații cu privire la faptele ce i se impută.
De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii Preşedintele este suspendat de drept.
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Potrivit Art. 98 din Constituția României, dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.

Parlamentul României

Potrvit Art. 61 din Constituția României, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării. Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaților și din Senat.

Potrivit Art. 64 din Constituția României, organizarea și funcționarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu. Fiecare Camera își constituie comisii permanente și poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale.

Potrivit Art. 72 din Constituția României:

Deputații și Senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Deputații și Senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea și trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiției. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În caz de infracțiune flagrantă, deputații sau senatorii pot fi reținuți și supuși percheziției. Ministrul Justiției îl va informa neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii și asupra percheziției. În cazul în care camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.

Potrivit Art. 77 din Constituția României:

Legea se trimite, spre promulgare, Președintelui României. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire.
Înainte de promulgare, Președintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii.
Dacă Președintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituționalității ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curții Constituționale, prin care i s-a confirmat constituționalitatea.

Parlamentul României exercită controlul parlamentar asupra următoarelor autorități și instituții:

Agenția Națională de Presă AGERPRES
Autoritatea Electorală Permanentă
Avocatul Poporului
Serviciul Român de Informații
Serviciul de Informații Externe
Consiliul Economic și Social
Consiliul Legislativ
Banca Națională a României
Consiliul Fiscal
Societatea Română de Radiodifuziune
Societatea Română de Televiziune
Consiliul Național al Audiovizualului
Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității
Curtea de Conturi și Autoritatea de Audit
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării
Comitetul pentru Finanțe Publice Locale
Comisia de Evaluare a Activității Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor
Consiliul Statistic Național
Autoritatea de Supraveghere Fiscală

Guvernul României

Potrivit Art. 102 din Constituția României:

Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, Guvernul cooperează cu organismele sociale interesate.
Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.

Potrivit Art. 103 din Constituția României:

Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.
Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului.
Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

Potrivit Art. 107 din Constituția României:

Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin. De asemenea, prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate.
Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru.
Dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106, cu excepţia revocării, sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează dacă primul-ministru îşi reia activitatea în Guvern.
Prevederile alineatului (3) se aplică în mod corespunzător şi celorlalţi membri ai Guvernului, la propunerea primului-ministru, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile.

Potrivit Art. 109 din Constituția României:

Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia.
Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit Art. 110 alin.2, Guvernul este demis la data retragerii de către Parlament a încrederii acordate sau dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106, cu excepţia revocării, ori este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile.

Potrivit Art. 111:

Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie.
Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicită prezenţa, participarea lor este obligatorie.

Potrivit Art. 112:

Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori, în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.
Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să îşi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări.

Potrivit Art. 113:

Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii.
Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere.
Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit articolului 114.

Potrivit Art. 114:

Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege.
Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată în condiţiile articolului 113.
Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2), proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se consideră adoptat, iar aplicarea programului sau a declaraţiei de politică generală devine obligatorie pentru Guvern.
În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate potrivit alineatului (3), dezbaterea acesteia se va face în şedinţa comună a celor două Camere.

Securitate Națională

După anul 1990, o perioadă s-a folosit expresia “siguranță națională”, cel mai probabil din motivele evidente de distanțare față de cuvântul “securitate”, pentru a nu lăsa loc de interpretare între denumirea unei întregi arii de interes național și denumirea folosită de temuta agenție a statului dictatorial de dinainte de 1989 (DSS – Departamentul Securității Statului).

Legea nr. 51/1991 s-a numit legea privind siguranța națională a României, până în anul 2014, când această lege a fost republicată, mai exact în Monitorul Oficial din data de 18 martie 2014, moment in care s-a modificat denumirea substantivului, respectiv din “siguranță” în “securitate”. Poate că legiuitorul a considerat că a trecut suficient timp, sau mai bine zis o perioadă rezonabilă de timp care să ofere cetățenilor țării distanțarea anterior menționată față de memoria fricii insuflate de instituția represivă. În orice caz, la momentul actual, discutăm despre securitate națională, întrucât, acesta este în fapt cuvântul cel mai potrivit pentru a cuprinde arealul respectiv. În unele legi, precum Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționare a Serviciului Român de Informații, sau Legea nr. 1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații Extern, sau Legea nr. 415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare al Țării încă regăsim denumirea de siguranță națională, deoarece reactualizarile sau amendamentele la aceste legi nu au prevazut si modificarea acestui termen.

Potrivit Art. 6 din Legea nr. 51/1991, organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale sunt: Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Justiţiei, prin structuri interne specializate. Activitatea pentru realizarea securității naționale este organizată și coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare al Țării.

Potrivit Art. 8 din Legea nr. 51/1991:

Activitatea de informații se execută de Serviciul Român de Informaţii, organul de stat specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării, Serviciul de Informaţii Externe, organul de stat specializat în obţinerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea naţională, şi Serviciul de Protecţie şi Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecţiei demnitarilor români şi a demnitarilor străini pe timpul prezenţei lor în România, precum şi în asigurarea pazei sediilor de lucru şi reşedinţelor acestora.
Activitatea organelor de stat prevăzute la alin. (1) este controlată de către Parlament.

Potrivit Art. 9 din Legea nr. 51/1991, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne și Ministerul Justiției își organizează structuri de informații cu atribuții specifice în domeniile lor de activitate. Activitatea de informații a acestor organe se desfășoară în conformitate cu prevederile prezentei legi și este controlată de către Parlament.

În anul 2018, Curtea Constituțională a admis 2 excepții de neconstituționalitate cu privire la Legea nr. 51/1991. Aceste excepții pot face obiectul unei analize separate.

Serviciul Român de Informații

Potrivit Art. 1 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații:

Serviciul Român de Informații este organul de stat specializat în domeniul informațiilor privitoare la siguranța națională a României, parte componentă a sistemului național de apărare, activitatea sa fiind organizată și coordonată de Consiliul Suprem de Apărare al Țării.

Activitatea Serviciului Român de Informații este controlată de către Parlament. Anual sau când Parlamentul hotărăște, directorul Serviciului Român de Informații prezinta acestuia rapoarte referitoare la îndeplinirea atribuțiilor ce revin Serviciului Român de Informații, potrivit legii.

În vederea exercitarii controlului concret și permanent, se constituie o comisie comună a celor două Camere.

Organizarea, funcționarea și modalitățile de exercitare a controlului se stabilesc prin hotărâre adoptată de Parlament.

Cu privire la controlul exercitat de către comisia comună permanentă a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații, baza legală se poate regăsi în Constituția României, Art. 64 alin. (4). Art. 65 alin. (2) lit. h.

Potrivit Art. 1 din Hotărârea nr. 30/1993 privind organizarea și funcționarea Comisiei comune permanente a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații:

Prezenta hotărâre reglementează organizarea și funcționarea Comisiei comune permanenete a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații, denumită în continuare comisia.

Se constituie Comisia comună permanentă a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații.

(1¹) Comisia veghează la îndeplinirea de către Serviciul Român de Informații a misiunilor ce îi revin în conformitate cu prevederile legale în vigoare și efectuează un control concret și permanent asupra activităților Serviciului Român de Informații.

Serviciul de Informații Externe

Potrivit Art. 1 din Legea nr. 1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații Externe:

Serviciul de Informații Externe este organul de stat specializat în domeniul informațiilor externe privind siguranța națională și apărarea României și a intereselor sale.

Potrivit Art. 2 din Lege:

Serviciul de Informații Externe face parte din sistemul național de apărare. Activitatea sa este organizată și coordonată de Consiliul Superior de Apărare a Țării.
Anual, sau de câte ori se impune, directorul Serviciului de Informații Externe prezintă Consiliului Superior de Apărare a Țării rapoarte referitoare la modul de îndeplinire de către Serviciul de Informații Externe al atribuțiilor ce îi revin.

Potrivit Art. 3 din Lege:

Controlul asupra Serviciului de Informatii Externe este exercitat de Parlamentul României, cu respectarea secretului asupra mijloacelor și surselor de informare. În acest scop se constituie o comisie specială formată din patru deputați și trei senatori, aleși din cadrul comisiilor de apărare, ordine publică și siguranță națională ale celor două Camere.
Controlul parlamentar are ca obiectiv verificarea concordanței activității Serviciului de Informații Externe cu Constituția României și cu politica statului român. Organizarea, funcționarea și modalitățile de exercitare a controlului se stabilesc printr-o hotărâre comună a celor două Camere.

Potrivit Art. 5 din Lege:

Serviciul de Informații Externe se organizează și funcționează ca autoritate administrativă autonomă.
Structura organizatorică, efectivele în timp de pace și la mobilizare, regulamentul de funcționare și atribuțiile Serviciului de Informații Externe se aprobă de Consiliul Suprem de Apărare al Țării.

Potrivit Art. 6 din Lege:

Conducerea Serviciului de Informații Externe se asigură de către un Director cu rang de ministru, numit de Camera Deputaților și Senat în ședință comună, la propunerea Președintelui României.

Potrivit Art. 9 din Lege:

Serviciul de Informații Externe își desfășoară activitatea în conformitate cu Constituția României, cu legile țării, cu hotărârile Consiliului Superior de Apărare al Țării, precum și cu regulamentele militare.

Potrivit Art. 22 din Lege:

Clădirile, terenurile, mijloacele de transport, aparatura tehnică și celelalte mijloace necesare în vederea funcționării Serviciului de Informații Externe se aprobă și se asigură de către Guvern.

Potirivit Art. 1 din Hotărarea nr. 44/1998 privind constituirea, organizarea și funcționarea Comisiei parlamentare speciale pentru controlul activității Serviciului de Informații Externe:

Pe data prezentei hotărari se constituie Comisia parlamentară specială pentru controlul activității Serviciului de Informații Externe.

Comisia parlamentară specială pentru controlul activității Serviciului de Informații Externe, denumită în continuare comisie, își exercită mandatul pe durata legislaturii în care a fost desemnată și își desfășoară activitatea potrivit normelor din prezenta hotărâre.

Consiliul Suprem de Apărare al Țării

Potrivit Art. 119 din Constituția României, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii.

Potrivit Art. 7 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională, Consiliul Suprem de Apărare al Țării are, în domeniul securității naționale, următoarele atribuții:

Analizează datele și informațiile obținute și evaluează starea securității naționale;
Stabilește principalele direcții de activitate și aprobă măsurile general obligatorii pentru înlăturarea amenințărilor prevăzute în Art. 3;
Stabilește modalitățile de valorificare a informațiilor referitoare la securitatea națională;
Analizează rapoarte și informări referitoare la modul de aplicare al legii privind securitatea națională;
Aprobă structurile organizatorice, efectivele și regulamentele de funcționare ale Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe și Serviciului de Protecție și Pază;
Aprobă cheltuielile operative destinate realizării securității naționale.

Potrivit Art. 1 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare al Țării, Consiliul Suprem de Apărare al Țării este autoritatea administrativă autonom investită, potrivit Constituției, cu organizarea și coordonarea unitară a activităților care privesc apărarea țării și siguranța națională.

Potrivit Art. 2 din Legea 415/2002, activitatea Consiliului Suprem de Apărare al Țării este supusă examinării și verificării parlamentare. Anual, nu mai târziu de primul trimestru al anului următor, precum și la cererea comisiilor permanente de specialitate ale Parlamentului sau ori de câte ori se consideră necesar, Consiliul Suprem de Apărare al Țării prezintă, în ședință comună a Camerei Deputaților și a Senatului, rapoarte asupra activității desfășurate.

Avocatul Poporului

Potrivit Art. 58 din Constituția României, Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani pentru apărarea drepturilor și libertăților persoanelor fizice.

Potrivit Art. 60 din Constituția României, Avocatul Poporului prezintă celor două Camere a Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora. Rapoartele pot conține recomandări privind legislația sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Potrivit Art. 1 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatului Poporului:

Instituția Avocatul Poporului are drept scop apărarea drepturilor și libertăților persoanelor fizice în raporturile acestora cu autoritățile publice.
Instituția Avocatul Poporului este o instituție națională pentru promovarea și protecția drepturilor omului, în sensul stabilit prin Rezoluția Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite (ONU) nr. 48/134 din 20 decembrie 1993, prin care au fost adoptate Principiile dela Paris.

Potrivit Art. 2:

Instituția Avocatul Poporului este autoritate publică autonomă și independentă față de orice altă autoritate publică, în condițiile legii.

Potrivit Art. 5:

Avocatul Poporului prezintă, în ședință comună a celor două Camere ale Parlamentului, rapoarte, anual sau la cererea acestora. Rapoartele trebuie să cuprindă informații cu privire la activitatea Avocatului Poporului. […]

Potrivit Art. 6:

Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună. […]

Potrivit Art. 9 alin. (2): Revocarea din funcție a Avocatului Poporului, ca urmare a încălcării Constituției și a legilor, se face de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor prezenți, la propunerea birourilor permanente a celor două Camere ale Parlamentului, pe baza raportului comun al comisiilor juridice ale celor două Camere ale Parlamentului.

Autoritatea judecătorească

Potrivit Art. 21 din Constituția României:

Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.
Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite.

Potrivit Art. 124 din Constituția României:

Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.
Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.
Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

Potrivit Art. 125 din Constituția României:

Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii.
Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.

Potrivit Art. 126 din Constituția României:

Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.
Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin lege organică.
Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii.
Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale.

Ministerul Public

Potrivit Art. 131 din Constituția României:

În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii.
Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii.

Potrivit Art. 132 din Constituția României, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.

Consiliul Superior al Magistraturii

Potrivit Art. 133 din Constituția României:

Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției.

Potrivit Art. 134 din Constituția României:

Consiliul Superior al Magistraturii propune Președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și procurorilor, cu excepția celor stagiari, în condițiile legii.
Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. În aceste situații, ministerul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu au drept de vot.
Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește și alte atribuții stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenței justiției.

Potrivit Art. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară:

Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.
Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției.
Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori consituiți în parchete, în condițiile legii.

Curtea de Conturi

Potrivit Art. 140 din Constituția României:

Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. În condiţiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate.
Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului public naţional din exerciţiul bugetar expirat, cuprinzând şi neregulile constatate.
La cererea Camerei Deputaţilor sau a Senatului, Curtea de Conturi controlează modul de gestionare a resurselor publice şi raportează despre cele constatate.

Potrivit Art. 1 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi:

Curtea de conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public.
Funcția de control a Curții de Conturi se realizează prin proceduri de audit public extern prevăzute în standarde proprii de audit, elaborate în conformitate cu standardele de audit internațional general aceptate.
Curtea de Conturi își desfășoară activitatea în mod autonom, în conformitate cu dispozițiile prevăzute în Constituție și în prezenta lege, și reprezintă România în calitatea sa de instituție supremă de audit în organizațiile internaționale ale acestor instituții.
Litigiile rezultate din activitatea Curții de Conturi se soluționează de către instanțele judecătorești specializate.

Potrivit Art. 3:

Curtea de Conturi decide în mod autonom asupra programului său de activitate.
Controalele Curții de Conturi se inițiază din oficiu și nu pot fi oprite decât de Parlament și numai în cazul depășirii compețentelor stabilite prin lege.
Hotărârile Camerei Deputaților sau ale Senatului, prin care se cere Curții de Conturi efectuarea unor controale, în limitele competențelor sale, sunt obligatorii. Nicio altă autoritate publică nu o mai poate obliga.

Potrivit Art. 4:

Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului general consolidat din exercitiul bugetar expirat, cuprinzând și neregulile constatate.

Consiliul Economic și Social

Potrivit Art. 141 din Constituția României, Consiliul Economic şi Social este organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare.

Potrivit Art. 1 din Legea 248/2013 privind organizarea și funcționarea Consiliului Economic și Social:

Consiliul Economic și Social este organism consultativ al Parlamentului și al Guvernului României în domeniile de specialitate stabilite de prezenta lege.
Consiliul Economic și social este instituție publică de interes național, tripartită, autonomă, constituită în scopul realizării dialogului tripartit la nivel național dintre organizațiile patronale, organizațiile sindicale și reprezentanți ai asociațiilor și fundațiilor neguvernamentale ai societătii civile.

Potrivit Art. 2:

Consiliul Economic și Social este consultat obligatoriu asupra proiectelor de acte normative inițiate de Guvern sau a propunerilor legislative ale deputaților ori senatorilor. Rezultatul acestei consultări se concretizează în avize la proiectele de acte normative.

Analiza aparatului statal a urmat prezentarea instituțiilor pe care o găsim atât în legea fundamentala, precum și în legile de funcționare ale respectivelor instituții, iar pentru scopul prezentei lucrări, avem în cele ce urmează o prezentare în detaliu a unei instituții ce prezintă o deosebită importanță pentru statul român, o instituție cu trasături unice, și anume cea care îndeplinește funcția de garant al supremației Constituției României. După cum se poate observa din prezentarea instituțiilor-cheie pentru statul român, fiecare dintre ele se regăsește sub o formă sau alta sub autoritatea unei alte instituții sau sub o formă de control față de o altă instituție statală. Acest sistem asigură atât separația puterilor în stat, cât și echilibrul acestei separațiuni. Totuși, avem o instituție prevăzută atât de Constituție cât și de o lege organică, care nu reprezintă subiectul vreunui control din partea altor instituții ale statului român, și anume garantul supremației Constituției.

EPISODUL 1

Curtea Constituțională Română

Potrivit Art. 142 din Constituția României:

Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei.
Curtea Constituţională se compune din nouă judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.
Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României.
Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, prin vot secret, preşedintele acesteia, pentru o perioadă de 3 ani.
Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.

Potrivit Art. 145 din Constituția României, Judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia.

Potrivit Art. 146 din Constituția României, Curtea Constituțională are următoarele atribuții:

se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor doua Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției;
se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale, la sesizarea unuia dintre președinții celor doua Camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;
se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor doua Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;
hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile si ordonanțele , ridicate in fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial; excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de către Avocatul Poporului
soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii
veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirma rezultatele sufragiului
constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului
dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României
veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia
verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni
hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic
îndeplinește și alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții.

Potrivit Art. 147 din Constituția României:

Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi ratificat.
Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Potrivit Art. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale:

Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției.
Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție Constituțională din România.
Curtea Constituțională este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi.

Potrivit Art. 2:

Curtea Constituțională asigură controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a Regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului.
Sunt neconstituționale prevederile actelor prevăzute la alin. (1) care încalcă dispozițiile sau principiile Constituției.
Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Potrivit Art. 3:

Atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite în Constituție și de prezenta lege.
În exercitarea atribuțiilor care îi revin Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale.
Competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică.

Potrivit Art. 5:

Curtea Constituțională se compune din 9 judecători numiți pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.
Trei judecători sunt numiți de Camera Deputaților, trei de către Senat, și trei de Președintele României.
Curtea Constituțională se înnoiește cu o treime din numărul judecătorilor din 3 în 3 ani.
Fiecare cameră a Parlamentului numește, la propunerea Biroului permanent și pe baza recomandării Comisiei juridice, în calitatea de judecător, persoana care a întrunit votul majoritătii membrilor prezenți.
Candidaturile se pot depune la Comisia juridică de grupurile parlamentare, de deputați și de senatori. Fiecare candidat va depune “curriculum vitae” și actele doveditoare că îndeplinește condițiile prevăzute de Constițutie. Candidații vor fi audiați de către comisie și de plenul Camerei. Raportul comisiei juridice se va referi, motivat, la toți candidații.

Potrivit Art. 19: Înainte de sesizarea Parlamentului pentru inițierea procedurii legislative de revizuire a Constituției, proiectul de lege sau propunerea legislativă, însoțită de avizul Consiliului Legislativ, se depune la Curtea Constituțională, care este obligată ca, în termen de 10 zile, să se pronunțe asupra respectării dispozițiilor constituționale privind revizuirea.

Potrivit Art. 23:

În termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituției, Curtea Constituțională se pronunță, din oficiu, asupra acesteia, prevederile Art. 20 și Art. 21 aplicându-se în mod corespunzător.
Decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispozițiile constituționale referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaților și Senatului, în vederea reexaminării legii de revizuire a Constituției, pentru punerea ei în acord cu decizia Curții Constituționale.

Având în vedere definițiile menționate atât de Constituție cât și de legea de reglementare a acestei instituții, se poate observa o departajare a acestei instituții a statului român în raport cu ceilalți exponenți ai puterii statale anterior prezentați. Acest argument are în vedere aspectul că Curtea Constituțională nu concentreaza puterea statală asemenea instituțiilor analizate mai sus, și că această curte reprezintă “garantul supremației Constituției României”. Totuși, se poate statua faptul că aptitudinea de a decide în raport cu chestiuni ce țin de esența statului cu siguranță încorporează conceptul de “putere”.

S-au prezentat, succinct sau în detaliu, după cum cadrul legal respectiv oferă definițiile, mai multe instituții ce concentrează puterea statală, și anume, în principal: Președintele, Parlamentul, Guvernul, urmate de alte instituții de interes precum Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Consiliul Suprem de Apărare al Țării, Avocatul Poporului, Autoritatea Judecătorească, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Conturi, Consiliul Economic și Social, și nu în ultimul rând, exponentul asupra căruia se așează atenția prezentei lucrări: Curtea Constituțională.

În cadrul analizei individuale a fiecărei instituții, se poate observa existența față de aceste instituții a atributului de control, exercitat de către un alt exponent al puterii statale. Aceasta afirmație este general valabilă pentru toate instituțiile avute în vedere, mai puțin pentru Curtea Constituțională, care, reiterând defintiția pe care Legea nr. 47/1992 o dă acestei instituții, “Curtea Constituțională este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi”. Doar din această exprimare, privită nu neapărat în contextul efectelor juridice, cât în cel al exprimării și al înțelegerii unui construct gramatical, se poate trage concluzia că discutăm despre o instituție ce se bucură de o largă autonomie, sau mai exact spus, se bucură de o întreagă independență, fiind supusă doar legii fundamentale (însăși rațiunea existenței unei asemenea instituții este de a asigura consonanța legilor statului cu legea fundamentală), de asemenea fiind supusă și legii prin care organizarea și funcționarea aceastei instituții este reglementată. Astfel, legea ce stabilește atribuțiile și funcționarea Curții Constituționale stabilește și faptul că această curte este supusă doar Constituțiiei și acestei legi.

Toate legile emanate de la autoritatea legiuitoare a țării pot fi modificate, în vederea includerii noilor realități prezente în societate, iar legea care reglementeaza Curtea Constituțională nu face excepție de la acest aspect. Pentru o expunere a acestor chestiuni, în cele ce urmează, vor fi enunțate modificările pe care Parlamentul României, ca unică autoritate legiuitoare, sau Guvernul, prin prerogativa sa de a emite ordonanțe de urgență, le-au adus acestei legi.

Analiza unor modificări aduse Legii 47/1992 în perioada 1992-2019

Modificări ale Legii 47/1992 aduse prin Legea nr. 138/1997:

Legea nr. 138/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 a abrogat Art. 25 al legii, respectiv a prevederii care reglementa posibilitatea căii de atac a recursului față de deciziile Curții Constituționale. Începând cu data de 25 iulie 1997, deciziile Curții Constituționale sunt definitive.

Modificării ale Legii 47/1002 aduse de Legea nr. 177/2010:

Art. 27 alin. (1)

Forma veche:

Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor doua Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau cel puțin 25 de senatori.

Forma după modificare:

Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parmanentului, a hotărârilor plenului Camerei Deputaților, a hotărârilor plenului Senatului și a hotărârilor plenului reunit a celor două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.

Comentarii/Concluzii: se mărește cadrul de competență al Curtii Constituționale, adăugând atribuția curții asupra constituționalității hotărârilor plenului fiecărei dintre cele două Camere a Parlamentului, sau a hotărârilor plenului reunit al Camerelor.

Art. 29 alin. (4)

Forma veche:

Forma după modificare:

Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile pârâților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.

Totodată, s-a aborgat alin. (5) din vechea formă:

(5) Pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate, judecarea cauzei se suspendă.

Comentarii/Concluzii: S-a adăugat obligația instanței în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate de a trimite Curții Constituționale numele părților din proces și datele lor personale pentru a fi citate, astfel instituind posibilitatea acestora de a se înfățișa în fața Curții Constituționale. În timp ce se soluționează excepția de neconstituționalitate, judecarea cauzei continuă la instanța în fața căreia s-a ridicat excepția.

Art. 31 alin. (4)

Forma veche:

Deciziile pronunțate în condițiile alin. (1) se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Forma după modificare:

Deciziile pronunțate în condițiile alin. (1) se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, și instanței care a sesizat Curtea Constițutională.

Se adaugă un nou alineat:

(5) În cazul în care la data comunicării deciziei Curții Constituționale potrivit alin. (4) cauza se afla pe rolul altui organ judiciar, instanta comunică acestuia decizia.

Comentarii/Concluzii: se adaugă obligația Curții Constituționale de a comunica deciziile pronunțate față de excepțiile de constituționalitate și instanței în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, precum și organului judiciar pe rolul căreia se află cauza la momentul deciziei curții.

Modificări aduse Legii nr. 47/1992 prin O.U.G. nr. 38/2012:

Art. 27 alin. 1.

Forma veche (în vigoare din 2010):

Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei Deputaților, a hotărârilor plenului Senatului și a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.

Forma după modificare:

Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului la sesizarea unuia dintre președinții celor două camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.

Comentarii/Concluzie: Puterea executivă a modificat legea de funcționare a Curții Constituționale având ca efect scăderea atributelor de control ale acesteia asupra puterii legislative. În fapt, au fost eliminate din spectrul de competență al Curții Constituționale hotărârile plenului celor două Camere ale Parlamentului. Guvernul a modificat o lege prin O.U.G. (definitie O.U.G., reclamă urgența – în cazul acestei modificări, se poate pune întrebarea, care a fost urgența?) pentru a scoate hotărârile Parlamentului din sfera competenței de control a Curții Constituționale.

În 27 Iunie 2012, un grup de 67 de deputați a sesizat Curtea Constituțională cu privire la neconstituționalitatea actului de modificare a Legii nr. 47/1992.

În data de 9 Iulie 2012, Curtea Constitutională a admis sesizarea, prin Decizia nr. 727/2012, astfel declârand respectiva O.U.G. neconstituțională.

În data de 19 Iulie 2012, un grup de 63 de deputati a sesizat Curtea Constituțională cu privire la neconstituționalitatea legii privind aprobarea O.U.G. nr. 38/2012 pentru modificarea Legii nr. 47/1992.

În data de 19 Septembrie 2012, Curtea Constituțională a admis sesizarea, prin Decizia nr. 738/2012, astfel declarând Legea privind aprobarea O.U.G. neconstituțională.

Comentarii/Concluzie: Curtea Constituțională a decis că un act normativ care viza aspecte privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale este neconstituțional.

Modificări ale Legii 47/1992 aduse de Legea nr. 66/2018:

Art. 5. Alin. 4.

Forma veche:

Fiecare Cameră a Parlamentului numește, cu votul majorității membrilor săi, la propunerea Biroului permanent și pe baza recomandării Comisiei juridice, în calitate de judecător, persoana care a întrunit numărul cel mai mare de voturi.

Forma după modificare:

Fiecare Cameră a Parlamentului numește, la propunerea Biroului permanent și pe baza recomandării Comisiei juridice, în calitate de judecător, persoana care a întrunit votul majorității membrilor prezenți.

Comentarii/Concluzie: dacă în forma veche, pentru numirea unei persoane ca judecător la Curtea Constituțională din partea Parlamentului era necesar un vot al majorității membrilor camerei, iar persoana numită era cea care întrunea numărul cel mai mare de voturi, în noua formă a prevederii, fiecare Cameră a Parlamentului numește ca judecător persoana care a întrunit votul majorității membrilor prezenți. Astfel, prin această modificare, s-ar putea spune că se facilitează procesul de numire al unui judecător al Curtii Constituționale de către camerele Parlamentului, nemaifiind necesar votul unei majorități ai membrilor Camerei, fiind necesare voturile membrilor prezenți. Prezența efectivă a unui membru al Parlamentului la sedințele Camerelor este un aspect dependent de o multitudine de factori, iar statistic vorbind, prezența este proporțională cu majoritățile politice parlamentare. Cu alte cuvinte, partidele politice sau coalițiile majoritare tind a avea o prezență constant cuprinzătoare chiar și în pofida absenteismului obiectiv. În noua reglementare, majorităților parlamentare le este facilitată numirea unei persoane ca judecător la Curtea Constituțională.

Modificări ale Legii 47/1992 aduse de Legea nr. 168/2018

Art. 66

Forma veche:

Judecătorii Curții Constituționale nu pot fi arestați sau trimiși în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaților, al Senatului sau al Președintelui României, după caz, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Competența de judecată pentru infracțiunile săvârșite de judecătorii Curții Constituționale aparțin Înaltei Curți de Casație și Justiție.
De la data trimiterii în judecată penală, judecătorul Curții Constituționale este suspendat de drept din funcția sa. În caz de condamnare definitivă, el este exclus de drept, iar în caz de achitare, suspendarea încetează.

Forma după modificare:

Judecătorii Curții Constituționale nu pot fi reținuți, arestați, percheziționați sau trimiși în judecată decât cu încuviințarea plenului Curții Constituționale, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Încuviințarea prevăzută la alin. (1) se dă cu votul a două treimi din numărul judecătorilor Curții Constituționale, după ascultarea judecătorului în cauză.
Pentru infracțiuni săvârșite de judecătorii Curții Constituționale, urmărirea penală și trimiterea în judecată se fac numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar competența de judecată apartine Înalte Curti de Casație și Justiție.
În caz de infracțiune flagrantă, judecătorii Curții Constituționale pot fi reținuți și supuși percheziției, procurorul general informându-l de îndată pe președintele Curții Constituționale.
Judecătorul trimis în judecată penală poate fi suspendat prin decizia plenului Curții Constituționale adoptată cu votul a două treimi din membrii Curții Constituționale. În cazul unei decizii de achitare, suspendarea încetează, iar în cazul unei decizii definitive de condamnare, mandatul de judecător al Curții Constituționale încetează de drept.

Comentarii/Concluzii:

Prin aceste modificări, atribuția de a aproba arestarea sau trimiterea în judecată se migrează de la Parlament și Președinte la plenul Curții Constituționale. Totodată se adaugă statulul de “reținut” alături de cel de “arestat” sau “trimis în judecată”, în enumerarea măsurilor pentru care este necesară aprobarea acestui for. Mai mult, exprimarea “trimiși în judecată penală” suferă o modificare prin omisiunea noțiunii de “penal”, astfel, lărgind cadrul față de potențiala trimitere în judecată. Practic, i s-a dat plenului Curții Constituționale competența de a decide în raport cu proprii judecători în cazul în care există suspiciuni rezonabile că un judecător al Curții Constituționale a comis o infracțiune. Totuși, prin aceste modificări, se instituie alin. (4) care acordă autorităților posibilitatea de a reține sau percheziționa un judecător al Curții Constituționale, în cazul unei infracțiuni flagrante. Arestarea tot nu este posibilă fără aprobarea plenului Curții Constituționale. În reglementarea anterioară, în cazul în care se ajungea la trimiterea în judecată penală a unui judecător al curții, acesta era suspendat de drept din funcția pe care o exercita. După modificare, alin. (5) prevede că suspendarea este facultativă, astfel tot plenul Curții Constituționale având posibilitatea de a decide dacă îl va suspenda pe respectivul judecător ori nu.

Art. 69 a fost modificat prin introducerea unui nou aliniat:

După încetarea mandatului ca urmare a expirării termenului pentru care a fost numit, judecătorul Curții Constituționale poate opta pentru intrarea în avocatură sau notariat, fără examen.

Comentarii/Concluzii: Modificarea instituie un privilegiu pentru un judecător al Curtii Constituționale căruia îi expiră mandatul.

Art. 71

Forma veche:

La încetarea mandatului, ca urmare a expirării acestuia sau a imposibilității exercitării sale din motive de sănătate, judecătorii Curții Constituționale beneficiază de o suma egală cu indemnizația netă pe 6 luni de activitate.
Judecătorii Curții Constituționale, la data pensionării sau recalculării pensiilor anterior stabilite, beneficiază de pensie de serviciu egala cu 80% din indemnizația lor brută lunară. Pensia astfel stabilită se actualizează în raport cu indemnizația judecătorilor Curții Constituționale și se impozitează conform legii.
Judecătorii Curții Constituționale au pașaport diplomatic, conform legii.

Forma după modificare:

Judecătorii Curții Constituționale cu o vechime în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior de cel puțin 25 ani, indiferent de vârstă și de data pensionării, beneficiază, la cerere, de pensie de serviciu egală cu 80% din baza de calcul reprezentată de indemnizația de încadrare brută lunară și sporurile avute. Pentru fiecare an care depășeste vechimea menționată, la cuantumul pensiei se adauga câte 1% din baza de calcul, fără a o putea depăși. Pensia astfel stabilită se actualizează în raport cu indemnizația de încadrare brută lunară și sporurile aferente judecătorilor Curții Constituționale. Pensia de serviciu se recalculează, la cerere, prin adăugarea vechimii dobândite în funcția de judecător după data stabilirii acesteia.
În ipoteza în care calitatea de pensionar a fost dobândită inainte de intrarea în exercițiul mandatului, pensia aflată în plată se recalculează potrivit prevederilor alin. (1).
Pensia de serviciu poate fi cumulată cu orice alte venituri realizate.
Beneficiarii pensiilor aflate în plată pot opta pentru pensia de serviciu potrivit prevederilor prevăzute la alin. (1).
La încetarea mandatului, ca urmare a expirarii termenului acestuia sau a imposibilității exercitării acestuia din motive de sănătate, judecătorii Curții Constituționale beneficiază de o sumă egală cu indemnizația netă de 6 luni de activitate.
Judecătorii Curții Constituționale au pașaport diplomatic, în condițiile legii.

Comentarii/Concluzii:

Prin noile modificări, se condiționează beneficiul pensiei de serviciu cu vechimea în activitatea juridică sau în învățământul superior de cel puțin 25 de ani. Se instituie un bonus de 1% din baza de calcul, fără a o putea depăși, pentru fiecare an ce depășește această vechime.

Se poate observa o modificare complexă a Art. 71, respectiv de la trei aliniate cu o consistență succintă, la 6 aliniate, cu prevederi mai generoase în detalii.

Aspecte în legătură cu organizarea și funcționarea Curții Constituționale

Este dificil de comentat asupra chestiunilor aduse în fața Curții Constituționale cu privire la motive de neconstituționalitate ale unor proiecte de legi sau legi în vigoare, față de situațiile în care curtea respinge respectivele exceptii de neconstituționalitate, precum și în celelalte cazuri în care curtea este competentă (soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională, etc.). Oricât de cuprinzător și dens ar fi aceste semnale argumentate, oricâte părți ar atrage respectivele semnale, într-un final raportarea se face la decizia Curții Constituționale, iar dacă această decizie este de respingere a excepției de neconstituționalitate, pe cale de consecință fiind stabilit că respectivele prevederi sunt constituționale, nu mai există loc de polemici ulterioare, în orice caz nu cu privire la noi grade de jurisdicție de parcurs. Aceeași logică este valabilă și pentru situația în care se admite o excepție, sau existența unui conflict juridic de natură constituțională, etc.

Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională din România, unica în măsură a se pronunța asupra acestor aspecte, iar gradul de jurisdicție al dezbaterilor este singular. După cum am menționat anterior, la analiza evoluției legii de reglementare a Curții Constituționale, posibilitatea recursului a existat, pentru o perioadă, între anii 1992 și 1997, după care, prin modificările aduse Legii nr. 47/1992 de Legea nr. 138/1997 s-a renunțat la această posibilitate, pe cale de consecință, din acel moment toate spețele deferite curții fiind soluționate printr-o decizie definitivă.

Această modificare instituită prin lege cu siguranță a avut atât argumente de inițiere cât și o logică față de nevoile practice, dar, în contextul analizei prezentei lucrări, cu privire la însăși echilibrul puterii statale, nu putem ignora consecința că în fapt s-a eliminat o cale de atac.

Cu privire la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, avem o serie de exemple prin care societatea civilă a produs memorii/păreri, în direcția migrării de la actualul sistem de numire a judecătorilor Curții Constituționale, care emană de la decidenți politici, la un alt sistem, depolitizat, cu precădere constituit din sfera profesioniștilor juridici din cadrul puterii judecătorești a statului român. Cu titlu de exemplu, putem menționa propunerile APADOR-CH din anul 2013 pentru depolitizarea/resturcturarea Curții Constituționale, prin atribuirea competenței constituționale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în varianta unei colaborări între magistrații acestei curți și alți participanți din societatea civilă sau chiar politici.

Mă raliez la o asemenea viziune, încurajând totodată și pe alții să propună noi soluții ce pot fi aduse acestor deziderate în scopul eficientizării sistemului.

Existența garantului supremației Constituției României este o necesitate absolută. Dar forma de funcționare a acestuia va fi permanent influențată de schimbarea continuă a realităților.

Argumente față de necesitatea îmbunătățirii prezentului sistem de organizare și funcționare al Curtii Constituționale:

În primul rând, în forma actuală, Curtea Constituțională este constituită dintr-un complet de 9 judecători, numiți în următorul mod: 3 de către Președintele României, 3 de către Camera Deputaților, 3 de către Senat, după cum analiza expusă în introducerea prezentei rubrici o arată. Cu privire la aceste aspecte, se poate constata că numirea actuală a persoanelor ce urmează să îndeplinească funcția de judecător este integral politică.
Inexistența unei căi de atac față de deciziile Curții Constituționale, respectiv a unui mecanism de contestare a acestor decizii.

Propuneri de soluții în vederea perfecționării sistemului de funcționare al Curții Constituționale, respectiv a sistemului de numire a judecătorilor

Varianta în care funcția de garant al supremației Constituției să fie îndeplinită de către o autoritate de contencios constituțional, unică stabilită în acest sens, care să funcționeze în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Respectiva autoritate special constituită, numită fie “Curtea Constituțională”, “Complet constituțional”, “Secția de contencios constituțional” sau variațiuni ale acestul concept, să decidă cu privire la atribuțiile ce îi revin, printr-o componență asemănatoare completelor prin care Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în prezent Recursurile în Interesul Legii sau Dezlegarea unor Chestiuni de Drept.
Într-un asemnea plen reunit în vederea soluționării chestiunilor constituționale, pe lângă magistrații Înaltei Curți de Casație și Justiție, pot face parte și alți profesioniști ce întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea actualei funcții de “judecător al Curții Constituționale”, alături de alți exponenți din cadrul puterii statale și ai societății civile, cu scopul de a asigura o componență cât mai cuprizătoare, transparentă și echilibrată. Cu titlu de exemplu: participanți din partea Consiliului Superior al Magistraturii, Administrației Prezidențiale, Camerei Deputaților, Senatului, Guvernului, respectiv Ministerului Justiției, potențiala listă de propuneri putând fi completată cu astfel de “delegați” în urma unor agumentări puternice față de cele expuse anterior.

Varianta în care Curtea Constituțională, în forma actuală de organizare și funcționare, ar avea completul constituit mixt, atât politic, respectiv având judecători numiți de Președintele României, Camera Deputaților și Senat, cât și judecători numiți de Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Justiției și societatea civilă.

Varianta în care judecătorii Curții Constituționale ar fi aleși prin vot direct de către cetățenii României, variantă care probabil ar fi cel mai dificil de realizat în raport cu aspectele presupuse de un alt sufragiu național alături de cele pe care le avem în prezent. S-ar putea spune că ar fi dificil sau că ar presupune un formalism suplimentar o asemenea variantă, dar în lumina realităților în care statul român a organizat sufragii cu privire la chestiuni ce țin de Constituție, din care putem aminti referendumurile din 2012 cu privire la numărul de parlamentari sau referendumul din 2018 cu privire la modificarea Constituției, având în vedere aceste precedente nu putem scoate din calcul o asemenea variantă. În cazul în care ar fi aplicată aceasta variantă, candidații la funcția de judecător ar trebui să se califice cerințelor actuale, sau cerințelor modificate în raport cu realitățile actuale.

Statistici cu privire la activitatea Curții Constituționale de la înființare până la 31.12.2019

Potrivit informațiilor statistice publicate de către Curtea Constituțională pe site-ul propriu, de la înființare până la data de 31.12.2019, Curtea Constituțională a avut de soluționat 46.685 de sesizări, după cum urmează:

465 de sesizari în cadrul controlului constituționalității legilor înainte de promulgare (potrivit Art. 144 lit. a) din Constituție, respectiv potrivit Art. 146 lit. a) din Constituția republicată;

Curtea a admis 195 de sesizări și a respins 206. Se poate observa un echilbru între finalitatea acestor decizii.

11 examinări referitoare la inițiativele de revizuire a Constituției, potrivit Art. 144 lit. a) teza finală din Constituție, din care: 1 în anul 1996, 1 în anul 2000, 3 în anul 2003, 1 în anul 2011, 1 în anul 2014, 1 în anul 2016 și 3 în anul 2019;
54 de sesizări în cadrul controlului constituționalității regulamentelor Parlamentului (potrivit Art. 144 lit. b) din Constituție, respectiv potrivit Art. 146 lit. c) din Constituția republicată;
449 de excepții de neconstituționalitate, dintre care 45.412 excepții ridicate în fața instanțelor judecătorești (potrivit Art. 144 lit. c) din Constituție, respectiv Art. 146 lit. d) teza întâi din Constituția republicată, și 87 de excepții ridicate direct de către Avocatul Poporului (potrivit Art. 146 lit. d) teza a doua din Constituția republicată;

Referitor la excepțiile de neconstituționalitate, care după cum se poate observa mai sus, reprezintă pe departe cea mai mare parte a sesizărilor înaintate Curții Constituționale, potrivit datelor statistice, acestea au crescut de la an la la an, începând cu 1992, având anumite variațiuni în perioada 1992-2003, după care, în perioada 2003-2019 acestea crescând considerabil. Referitor la această perioadă, sesizarile au fost în număr de peste 1000 per an, cu excepția anilor 2004 și 2013, când avem mai puțin de 1000 de sesizări înaintate curții. Însă, de remarcat este anul 2009, an în care au fost înaintate Curții Constituționale 8819 sesizari. Cu privire la această “explozie” a sesizărilor, o analiză a posibilelor motive care au provocat acest număr record de sesizari probabil va face obiectul unei lucrări separate.

Între 1992 si 2019, curtea a admis în total 521 de excepții de neconstituționalitate, respingând 18654 de excepții. Referitor la această atribuție a curții, se poate observa un număr pe departe scăzut de admiteri raportat la sesizările înaintate.

49 de cereri de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritățile publice (potrivit Art. 146 lit. e) din Constituția republicată;

În privința acestei atribuții, Curtea Constituțională a pronunțat 19 decizii de admitere și 19 decizii de respingere. Precum în cazul atribuției de control al constiuționalității legii înainte de promulgare, și aici putem constata un echilibru între finalitatea deciziilor curții.

506 contestații formulate în cadrul procedurii pentru realegerea Președintelui României (potrivit Art. 144 lit d) din Constituție, respectiv Art. 146 lit. f) din Constituția republicată), dintre care: 43 în anul 1992, 132 în anul 1996, 70 în anul 2000, 50 în anul 2004, 41 în anul 2009, 84 în anul 2014 și 86 în anul 2019;
2 cereri pentru constatarea existenței împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României (potrivit Art. 146 lit. g) din Constituția republicată), din care 1 cerere în anul 2007 și o cerere în anul 2012;
3 propuneri de suspendare din funcție a Președintelui României (potrivit Art. 144 lit f) din Constituție, respectiv Art. 146 lit. h) din Constituția republicată, din care: 1 propunere în anul 1994, o propunere în anul 2007 și o propunere în anul 2012;
29 de sesizări referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului (potrivit Art. 144 lit. g) din Constituție, respectiv Art. 146 lit. i din Constituția republicată), din care: 3 sesizări în anul 2003, 6 sesizări în anul 2007, 2 sesizări în anul 2009, 7 sesizări în anul 2012, 5 sesizări în anul 2018 și 6 sesizări în anul 2019;
8 sesizări privind controlul îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni (potrivit Art. 144 lit. h) din Constituție, respectiv Art. 146 lit. j) din Constituția republicată), din care: 2 sesizări în anul 1994, 1 sesizare în anul 1996, 1 sesizare în anul 2004, 1 sesizare în anul 2007, 1 sesizare în anul 2009, 1 sesizare în anul 2014 și 1 sesizare în anul 2019;
1 sesizare privind constituționalitatea unui partid politic (potrivit Art. 144 lit. i) din Constituție, respectiv Art. 146 lit. k) din Constituția republicată), sesizarea a fost făcută în anul 2014;
58 de sesizări privitor la alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții (potrivit Art. 146 lit. l) din Constituția republicată (controlul de constituționalitate al hotărârilor Parlamentului), din care: 2 sesizări în anul 2010, 3 sesizări în anul 2011, 12 sesizări în anul 2012, 3 sesizări în anul 2013, 7 sesizări în anul 2014, 3 sesizări în anul 2015, 3 sesizări în anul 2016, 8 sesizări în anul 2017, 11 sesizări în anul 2018 și 6 sesizări în anul 2019.

Cu privire la aceste atribuții ale curtii, respectiv controlul de consituționalitate a hotărârilor Parlamentului, putem observa că de la instituirea lor (anul 2010) până în anul 2019, activitatea îmbracă o formă parțial sinusoidală, plecând de la 2, respectiv 3 sesizări, urcând vertiginos la 12 sesizări în anul 2012, anul în care Guvernul a încercat să îi “răpească” aceste atribuții Curții Constituționale prin O.U.G. nr 38/2012 (fapt documentat mai sus în prezenta lucrare, la secțiunea privind modificările aduse legii de organizare și funcționare a Curții Constituționale), după care numărul sesizărilor scade simțitor la 3 în anul următor, ca apoi să urce, iar să coboare, și tot așa, până în perioada recentă, respectiv 2016-2019 când iarăși putem observa un număr crescut de sesizări.

Curtea Constituțională publică periodic informații statistice, prin intermediul site-ului instituției, în cadrul rubricii “Informații de Interes Public”. Informațiile sunt regăsite în două tipuri de documente, respectiv situații statistice în format “xml” și situații în format “pdf”, acestea din urmă având unele nuanțări incluse.

La o analiză atentă a documentelor, am putut identifica o eroare. Cu titlu de exemplu, există discrepanțe între documentul “Dinamica-solutiilor”, unde la rubrica “Excepții de neconstituționalitate” avem menționate pentru anul 2019 un număr de 21 de decizii de admitere și 619 de decizii de respingere, și documentul pdf “Decizii_admise_per_atributie_dec”, unde avem menționate pentru anul 2019 un număr de 23 de decizii de admitere și 781 de decizii de respingere.

Noile informații statistice publicate, ce includ luna ianuarie 2020, remediază respectiva eroare, astfel, în documentul “Dinamica-solutiilor” avem menționate pentru anul 2019 un număr de 23 de decizii de admitere și 781 de decizii de respingere, iar în documentul “Decizii_admise_per_atributie_ian” avem menționat pentru anul 2019 același număr de decizii.

Fișierele sunt publicate lunar, ultimele încărcări înlocuindu-le pe cele precendente. Pe cale de consecință, probarea acestor discrepanțe poate fi făcută prin raportarea la istoricul fișierelor descărcate de pe site-ul instituției.

Aceste aspecte identificate, ce rezultă cel mai probabil dintr-o eroare scuzabilă, trebuiesc totuși menționate pentru a sublinia faptul că eventualele date statistice eronate la care lucrarea de față se raportează, sunt cele oferite de către instituție.

Competențele constituționale privite din perspectiva apartenenței la Uniunea Europeană

Din perspectiva apartenenței la organismului suprastatal numit Uniunea Europeană, la care România este parte din anul 2007, nu putem identifica instituții comunitare cu competențe constituționale care, cu titlu de exemplu, să poata fi investite cu competența unui supra-control sau al soluționării unor chestiuni constituționale ale statelor membre.

Prin actul de aderare la Uniunea Europeană, România și-a asumat o serie de obligații ample față de această structură, respectiv armonizarea unor chestiuni din dreptul intern în raport cu legislația acestui construct european supra-statal.

Pentru o evidențiere a conceptului de instanță cu competențe la nivel european, pot fi menționate:

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) cu competențe stabilite de Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului, având ca membrii 47 de state europene. În fața acestei instanțe supra-statale, se pot adresa:

Persoane fizice din statele membre ale Convenției;
Un grup de indivizi;
Statele membre, împotriva altor state;
Organizații Non-Guvernamentale;

După cum se poate constata, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are ca membrii state din întregul continent, nu doar din Uniunea Europeană.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene (C.J.U.E.) cu competențe generale în următoarele chestiuni:

Controlează legalitatea actelor Uniunii Europene;
Asigurp îndeplinirea obligațiilor statelor membre stipulate în tratate;
Interpreteaza dreptul Uniunii Europene la solicitarea instanțelor naționale.

Această curte are jurisdicție strict cu privire la membrii Uniunii Europene.

Cu privire la un eventual control de constituționalitate, după cum spuneam, nu avem existentă nicio instituție în acest sens, fapt evident dat fiind că Uniunea Europeană nu este un stat, ci o uniune politico-economică guvernată supranațional. Cu alte cuvinte, Uniunea Europeană nu are o constituție, Uniunea Europeană reprezintă o uniune de state europene, statele membre având constituții. Aceste constituții sunt în deplină consonanță cu prevederile tratatelor Uniunii Europene, atât cele de constituire, cât și cele de amendare. Fără aceste armonizări, niciun stat nu ar fi putut adera la acest construct.

Dacă într-un stat membru al Uniunii Europene problematici constituționale sunt înaintate autorității competente în acest sens, iar această curte emite o decizie care produce consecințe interne ce contravin aquis-ului comunitar, avem în vedere următoarele consecințe:

Respectiva decizie este obligatorie pentru statul respectiv, mai exact pentru autoritatea statală în sarcina căreia îi revine ducerea la îndeplinire a deciziei/ralierea conform deciziei, pe cale de consecință va fi imediat pusa în practică de către autoritățile statale.
Consecințele în plan european ale respective decizii vor fi abordate de către Uniunea Europeană la nivelul organismelor sale de conducere, respectiv Parlamentul European, Comisia Europeana și Consiliul European, în raport cu inadvertentele născute între dreptul intern al statului membru și prevederile comunitare.

Apartenența la Uniunea Europeană, cu toate implicațiile complexe ce decurg din aceasta, ar putea lăsa loc de interpretare asupra existenței unei soluții la nivel supra-statal raportată la problematici constituționale interne. Dar, se pare că în fapt, asemenea soluții nu sunt posibile. Se prea poate ca în istoricul și în evoluția comunității europene o asemenea eventualitate să nu fi fost luată în calcul, să nu fi fost prevăzută din motive lesne de înțeles și argumentate în istoria Uniunii mai bogat decât în prezenta lucrare. Totuși, complexitatea cadrului legal comunitar a crescut de la an la an, fiecare nou tratat și fiecare schimbare de paradigmă intern-statală deschizând drumul către noi posibilități și variante, dar și către noi provocări și situații practice de rezolvat. Astfel, există posibilitatea ca realitățile ultimilor ani să aducă noi provocări constructului comunitar, prin chestiuni care nu reprezentau o problemă în trecutul Uniunii Europene. Aspectele de drept intern ale statelor membre ori s-au prezumat a fi ghidate în direcția stabilită de Uniune, ori s-au aliniat prompt față de cerințele acesteia. Totuși, nu putem face abstracție de noile realități, de noile curente prezente în spațiul comunitar, cu precădere unele provocări ale spațiului estic, care au produs evenimente cu urmări bine împământenite în legislațiile interne, cu efecte resimțite, mai devreme sau mai târziu, de întreaga Uniune Europeană.

Acestea fiind spuse, competența exclusivă a organismului de control constituțional și puterea sa asupra interpretării problematicilor interne, nu par a putea fi regulate de către entități reglementate la nivel supra-statal, cel puțin nu în actuala organizare și funcționare a Uniunii Europene.

Lucrarea de față nu are un răspuns cu privire de suplinirea eventualelor lipsuri evocate prin argumentele anterioare. În fapt, chiar îsi propune a antrena audinența pentru constatarea și validarea existenței acestor lipsuri, sau mai bine zis în direcția unor noi terenuri de explorat și dezvoltat cu privire la soluționarea acestor lipsuri. Lucrarea de față are ca scop evidențierea unor realități, prin argumente legale, morale, sociologice și istorice, iar față de aceste aspecte, în final atragerea atenției asupra necesității unor soluții, unor prevederi care să stabilească anumite chestiuni. Există posibilitatea ca aceste soluții să nu fie indispensabil necesare la momentul publicării acestei lucrări, respectiv la începutul anului 2020, dar la fel de bine există posibilitatea ca în anii ce urmează reglementarea acestor problematici să devină imperios necesară. Cu siguranță, atenția asupra aspectelor este și va fi binevenită, pentru echilibrul societății privite atât în sens restrâns, în cel al perimetrului statal, cât și în sens larg, și anume în sens comunitar.

Controverse cu privire la Curtea Constituțională

Instituțiile statului sunt susceptibile criticii, societatea civilă fiind una dintre cele mai persistente voci. În 27 de ani de funcționare, Curtea Constituțională a atras la rândul său numeroase critici și controverse. Alături de semnalele venite din partea societății civile, avem și materialele publicate în presă, precum și luările de poziție doctrinare. Aceste voci s-au concentrat asupra unei serii de decizii ale curții, dintre care pot fi menționate decizia Curtii Constuționale nr. 405/2016, cu privire la abuz în serviciul, decizia nr. 392/2017 privind pragul vătămării abuzului în serviciu, decizia nr. 458 din 2017 cu privire la tentativa de abuz în serviciu, decizia nr. 518/2017 cu privire la neglijența în serviciu, decizia nr. 611/2017, etc. Cu siguranță avem o serie de decizii emise de către Curtea Constituțională care au strânit controverse, iar statistic vorbind, aceste decizii au fost emise în perioada ultimului deceniu. Aceste decizii au fost comentate îndelung în presă și în spațiul public, iar pentru economia textului prezentei lucrări, am decis analiza unei spețe care a avut o finalitate concretă dată de un braț al puterii statale, și anume cel al puterii judecătorești (chiar dacă speța este cu privire la un act administrativ al Curții Constituționale), și a unei spețe cu privire la o decizie jurisdicțională care, la rândul său, a fost intens discutată în spațiul public. Alte spețele în care asupra deciziilor Curții Constituționale planează suspiciuni rezonabile de eroare cu siguranță pot face obiectul unor alte lucrări.

Hotărârea nr. 1/2017 privind regulile de redactare a opiniei separate sau concurente

În data de 22.06.2017, plenul Curții Constituționale a hotărât că președintele instițutiei poate bloca publicarea în Monitorul Oficial a opiniilor separate sau concurente ale judecătorilor care votau diferit față de majoritate, dacă aceste opinii includ “aprecieri cu caracter sentențios, ostentativ, provocator sau cu tentă politică”. După aproximativ un an, în iulie 2018, în urma mai multor critici, cu precădere celor venite din partea Comisiei de la Veneția, Curtea Constituțională a revenit asupra hotărârii.

Potrivit Art. 1 alin. 2 din Hotărârea nr. 1/2017:

Opinia separată sau concurentă operează cu repere doctrinare și juridesprudențiale, obiectivizate în concepte și în noțiuni științifice. Aprecierile cu caracter sentențios, ostentativ, provocator sau cu tentă politică, precum și cele care duc la o asemenea finalitate sunt interzise.

Potrivit Art. 1 alin. 4 din Hotărârea nr. 1/2017:

Opinia separată sau concurentă nu poate transgresa dincolo de punctul de vedere al judecătorului pentru a se transforma într-o critică punctuală la adresa deciziei Curții Constituționale, neputându-se constitui într-un examen partinic sau într-o critică fațișă la adresa acesteia.

Potrivit Art. 2:

Opinia separată sau concurentă se predă președintelui Curții Constituționale odată cu decizia la care a fost redactată. După discutarea deciziei, președintele Curții Constituționale, în măsura în care constată că există abateri de la regulile stabilite la Art. 1, solicită judecătorului respectiv, prin rezoluție, refacerea acesteia.

Potrivit Art. 3:

În cazul în care judecătorul Curții Constituționale nu se conformează solicitării prevăzute la Art. 2, președintele Curții Constituționale, prin rezoluție, dispune ca opinia separată sau concurentă, după caz, să nu se publice în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau pe pagina de internet a Curții Constituționale și nici să nu se atașeze la dosarul cauzei.

Potrivit Art. 4:

Prezenta hotărâre privește atribuțiile jurisdicționale ale Curții Constituționale, circumscriindu-se exclusiv acestora.

Această hotărâre a fost adoptată de Plenul Curții Constituționale în ședința din data de 22 iunie 2017, cu participarea domnului Valer Dorneanu, președinte al Curții Constituționale, Marian Enache, Petre Lăzăroiu, Mircea Ștefan Minea, Daniel Marius Morar, Mona-Maria Pivniceru, Livia Doina Stanciu, Simona-Maya Teodoroiu și Varga Attila, judecători.

În vigoare de la 23.06.2017

La scurt timp după emiterea acestei hotărâri, mai multe voci din sfera spațiului public au manifestat îngrijorări față de această hotărâre și față de implicațiile sale. Cu titlu de exemplu, amintesc semnalul tras de “Inițiativa România”

În data de 25 iunie 2017, mișcarea civică “Inițiativa România” a înaintat președintelui Curții Constituționale, dl. Valer Dorneanu, o propunere spre reapreciere a Hotărârii nr.1/2017, argumentând că:

Hotărârea încalcă dispozițiile Constituției României, în mod specific Art. 30 alin. 1 si 2 privind libertatea de exprimare și Art. 145 privind independența și inamovibilitatea judecătorilor Curții Constituționale;
Hotărârea încalcă prevederile Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în mod specific dispozițiile Art. 61 alin. (1) si (2) privind independența și inamovibilitatea judecătorilor, precum și lipsa de răspundere juridică a judecătorilor Curții cu privire la opiniile și voturile exprimate, raportat la Art. 59 alin (3) conform căruia “Judecătorul care a votat împotrivă poate formula opinie separată. Cu privire la motivarea deciziei se poate formula opinie concurentă. Opinia separată și, după caz, cea concurentă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia”.

Avocata Elena Nicuț a introdus o acțiune la Curtea de Apel București pentru suspendarea executării Hotărârii nr. 1/2017. În argumentarea depusă, avocata Nicuț arată că “hotărârea reprezintă un act administrativ, deoarece nu este adoptată în exercitarea atribuțiilor jurisdicționale ale Curții Constituționale”.

Curtea Constituțională, prin reprezentații săi în acest proces, a solicitat Curții de Apel București, pe lângă respingerea acțiunii, respectiv a cererii de suspendare, sesizarea Curții Constituționale cu privire la o prevedere a legii contenciosului administrativ, Legea nr. 554/2004. Cu privire la argumentarea față de speță în sine, Curtea Constituțională a susținut că Hotărârea nr. 1/2017 nu este un act administrativ, ci unul jurisdicțional.

Decizia Curții de Apel București:

„Admite în parte cererea de chemare în judecată. Anulează Hotărârea Plenului Curții Constituționale a României nr. 1/22.06.2017 privind regulile de redactare a opiniei separate sau concurente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 477/23.06.2017, în ceea ce privește prevederile Art. 1 alin. 2, 3, 4, 5, ale Art. 2 și ale Art. 3. Dispune obligarea pârâtei la reatașarea opiniilor separate și/sau concurente formulate cu privire la Deciziile nr. 304/04.05.2017 și nr. 392/06.06.2017, pronunțate în dosarele 32D/2017 respectiv 1328D/2017, precum și la obligarea atașării pe site și la transmiterea spre publicare în Monitorul Oficial al României a acestor decizii împreună cu opiniile separate și/sau concurente. […]”

În data de 17.12.2017, “European Commision for democracy through law” (Comisia de la Veneția), a publicat un raport, respectiv “Report on separate opinions of constitutional courts“(Raport față de opiniile separate ale curților constituționale) care la pagina 28, respectiv poziția nr. 34, statuează:

“122. Acts of the Constitutional Court of Romania are usually adopted by a majority vote of the judges, as provided by Article 6 of the Constitutional Court Law.

Pursuant to Article 59 of this Law, Constitutional judges who have given a negative vote may formulate a separate opinion. With regard to the reasoning of the decision, they may also write a concurring opinion. The dissenting or concurring opinion shall be published in the Official Gazette of Romania, together with the decision.
On 23 June 2017, the Constitutional Court adopted decision no. 1/2017, which prohibits “assessments of a sententious, ostentatious, provoking nature or politically suggestive opinions, as well as those leading to such an end point”. Further, the “separate and concurrent opinion cannot transgress the point of view of the judge so as to become a direct criticism of the decision of the Constitutional Court and it cannot become a party examination or an open criticism to the decision of the Constitutional Court.” According to decision 1/2017, separate opinions have to be handed to the President of the Court who requests the judge concerned to re-write them if they do not respect these criteria and, if the judge refuses, decides that the dissenting opinion will not be published.
This CCR Decision (no. 1/22.06.2017) has been cancelled by the Appeal Court of Bucharest on 20 June 2018.”

Traducere:

“122. Deciziile Curții Constituționale române sunt de obicei adoptate cu o majoritate a judecătorilor, după cum arată Art. 6 din legea de funcționare a Curții Constituționale.

În baza Art. 59 din aceasta lege, judecătorii constituționali care au dat un vot negativ pot formula o opinie separată. În ceea ce privește motivarea deciziei, aceștia pot, de asemenea, să scrie o opinie concurentă. Opinia separată sau concurtentă vor fi publicate în Monitorul Oficial, alături de decizie.
În data de 23.06.2017, Curtea Constituțională a adoptat Hotărârea nr. 1/2017, care interzice “aprecierile sentențioase, ostentative, provocatoare sau cu sugestii politice, la fel și cele care duc la asemenea rezultate. Mai departe, “o opinie separată și concurentă nu poate transgresa dincolo de punctul de vedere al judecătorului astfel încât să devină o critică directă a unei decizii a Curții Constituționale”. Potrivit Hotărârii nr. 1/2017, opiniile separare trebuiesc înaintate Președintelui Curții Constituționale care va solicita judecătorului în cauză să rescrie respectivele opinii în cazul în care acestea nu respecta criteriile, iar dacă judecătorul refuză, acesta va decide ca opinia să nu fie publicată.
Această Hotărâre a Curții Constituționale (nr. 1/22.06.2017) a fost anulată de către Curtea de Apel București în data de 20.06.2018.”

Putem observa că aceste concluzii exprimate în raport de către Comisia de la Veneția, luând în calcul traducerea în engleză, sunt deosebit de exacte cu privire la situația de fapt ce a fost soluționată la Curtea de Apel București.

Acestea fiind spuse, trebuie menționate următoarele aspecte:

Decizia Curții de Apel București reprezintă o premieră, aceasta anulând Hotărârea Plenului Curții Constituționale nr. 1/2017.
Curtea de Apel București a dispus obligarea pârâtei, respectiv Curtea Constituțională, la reatașarea opiniilor separate și/sau concurente formulate cu privire la Deciziile nr. 304/04.05.2017 și nr. 392/06.06.2017, precum și la afișarea acestora pe site și la transmiterea spre publicare la Monitorul Oficial.

Foarte important de menționat este faptul că instanța, respectiv Curtea de Apel București, nu a anulat o decizie a Curții Constituționale în materie de jurisdicție constituțională. Acest aspect este deosebit de important de a fi înțeles față de speța discutată, prezenta lucrare reiterând că unica jurisdicție constituțională din România este reprezentată de către Curtea Constituțională.

Curtea de Apel București a anulat o Hotărâre administrativă a Curții Constituționale. Hotărâre ce s-a dovedit a fi ilegală, contrara atât Constituției cât și legii de funcționare a Curții Constituționale.

Față de acest aspect, trebuie reamintit faptul că Curtea Constituțională, ca parte al acestui proces, prin reprezentanții săi, a susținut tocmai ipoteza că respectiva hotărâre ce a făcut obiectul acțiunii, respectiv Hotărârea nr. 1/2017, reprezintă un act jurisdicțional. Susținere care a fost demontată de decizia Curții de Apel București.

Cu alte cuvinte, este important de reținut faptul că o instanță judecatorească din România a anulat un act administrativ nelegal al unei instituții. Nicidecum nu se pune problema ca un exponent al autorității judecătorești să poată decide în privinta sferei de competență a unicei autorități de jurisdicție constituțională.

În urma criticilor venite atât din partea societății civile cât și din partea Comisiei de la Veneția, Curtea Constituțională revine asupra celor hotărâte în anul 2017, prin Hotărârea nr. 1/2018, care modifică Hotărârea nr. 1/2017.

Forma după modificare:

Art. 1 alin. (2): Opinia separată sau concurentă operează cu repere doctrinare și jurisprudențiale, obiectivizate în concepte și noțiuni științifice. Aprecierile cu caracter sentențios, ostentativ sau cu orice tentă politică, precum și cele care duc la o asemenea finalitate trebuie evitate.

Art. 1 alin. (4): Opinia separată sau concurentă nu poate transgresa dincolo de punctul de vedere al judecătorului pentru a se transforma într-o critică punctuală a deciziei Curții Constituționale, neputându-se constitui într-un atac direct la adresa acesteia.

Art. 2: Opinia separată sau concurentă se depune la Cabinetul președintelui Curții Constituționale la data stabilită pentru prezentarea deciziei în Plen sau, în cazul în care decizia nu se citește în Plen, la data trimiterii acesteia la publicare.

Art. 3: Opinia separată și, după caz, cea concurentă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia.

Art. 4: Prezenta hotărâre are caracter jurisdicțional și privește atribuțiile jurisdicționale ale Curții Constituționale, circumscriindu-se exclusiv acestora.

Această hotărâre a fost adoptată de Plenul Curții Constituționale, cu majoritate de voturi, în ședința din data de 5 iulie 2018, cu participarea domnului Valer Dorneanu, președintele Curții Constituționale, Marian Enache, Petre Lăzăroiu, Mircea Ștefan Minea, Daniel Marius Morar, Mona-Maria Pivniceru, Livia Doina Stanciu și Simona-Maya Teodoroiu, judecători.

București, 5 iulie 2018

În vigoare de la 09.07.2018

Decizia Curții Constituționale nr. 358/2018

Prin adresa nr. 5/2.455/23.04.2018, prim-ministrul Guvernului a sesizat Curtea Constituțională cu cererea de soluționare a conflictului juridic de natura constituțională dintre ministrul justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, în principal, și dintre Guvernul României și Președintele României, în subsidiar, determinat de refuzul Președintelui României de a da curs cererii de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kovesi.

Președintele României, în punctul de vedere comunicat sub nr. CP1/718/03.05.2018 și înregistrat la Curtea Constituțională sub nr. 3.296/03.05.2018, susține că nu a existat și nu există un conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiției și Președintele României, în principal, și între Guvernul României și Președintele României, în subsidiar

“Curtea Constituțională:

În numele legii, DECIDE:

Constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiției și Președintele României, generat de refuzul Președintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruta Kovesi.
Președintele României urmează să emită decretul de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruta Kovesi.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Președintelui României, prim-ministrului și ministrului justiției și se publică în Monitorul Oficial al României , Partea I.

Pronunțată în ședința din 30.05.2018 Magistrat-asistent-șef,

Președintele Curții Constituționale, Benke Karoly

Prof. univ. dr. Valer Dorneanu“

Cu privire la Decizia nr. 358 au fost formulate 3 opinii separate. Astfel:

A opiniat că instanța constituțională ar fi trebuit să constate că în cauză nu a existat un conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de alta parte, în principal, și între Guvernul României și Președintele României în subsidiar, judecătorul dr. Livia Doina Stanciu.
În dezacord cu opinia majoritară, a considerat că sesizarea formulată de către Prim-ministrul României trebuia respinsă și a constatat că nu există un conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de alta parte, în principal, și între Guvernul României și Președintele României în subsidiar, judecătorul Daniel Morar.
În dezacord cu soluția adoptată, cu majoritate de voturi, prin care s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiției și Președintele României, apreciază că cererea formulată trebuia respinsă ca inadmisibilă, judecătorul prof. univ. dr. Mircea Ștefan Minea.

De asemenea, cu privire la decizia în discuție a fost formulată și o opinie concurentă, de către judecătorii dr. Marian Enache și dr. Simona-Maya Teodoroiu, având următoarea concluzionare: “Exercitarea atribuțiilor legale în materie ale ministrului justiției și, respectiv, ale secției de procurori a CSM trebuie să se desfășoare în condițiile unui echilibru stabil, pe care îl pretinde principiul colaborării loiale între autoritățile publice – factor esențial în asigurarea unității sistemice etatice, în condițiile respectării principiului separației și echilibrului puterilor în stat, prevăzut de Art. 1 alin. (4) din Constituția României. În acest mod, ar putea să fie evitată deplasarea conflictului juridic de natură constituțională, de la nivelul unde a apărut și unde trebuia soluționat, la nivelul superior, al decidentului final.“

Această decizie a Curții Constituționale a ridicat întrebări în spațiul public atât cu privire la fondul judecății cât și cu privire la partea a doua a dispozitivului, și anume cu privire la dispoziția pusă în sarcina Președintelui de a emite decretul de revocare: se folosește exprimarea “Președintele României urmează să emită decretul de revocare […]”, astfel, autoritatea constituțională stabilind o obligație în sarcina Președintelui, dar folosindu-se de o formulare ce ar putea fi privită drept prudentă raportat la acțiunea pe care Președintele ar fi obligat să o execute. Comparativ cu o formulare generică din dispozitivul unei hotărâri judecătorești, Curtea Constituțională nu a folosit o formulare de genul “Obligă pe Președintele României să emită decretul de revocare”, deși este foarte clar că aceasta a fost intenția. A încercat oare, prin această formulare, Curtea Constituțională să evite o decizie care să îmbrace întrutotul forma unei hotărâri judecătorești, cu privire la obligația de a face?

Ce s-ar fi întâmplat în eventualitatea în care Președintele României nu ar fi emis decretul de revocare nici după apariția acestei decizii a Curții Constituționale?

Atitudinea sa de pasivitate față de decizia Curții Constituționale probabil ar fi reprezentat un motiv pe departe suficient ca Parlamentul României să îl suspende pe Președintele României în funcție, suspendare în urma căreia ar fi fost organizat un referendum. Dacă în urma acestui sufragiu, cetățenii și-ar fi manifestat voința spre a-l demite pe Președintele suspendat, s-ar fi organizat alegeri anticipate pentru alegerea unui nou Președinte. Aceste consecințe ar avea atât rol de sancționare față de conduita Președintelui cât și rol de asigurare a respectării normelor existente față de funcționarea inter-instituțională, prin prisma deciziei Curții Constituționale, practic rezolvând astfel blocajul instituțional prin alegerea unui alt Președinte care să respecte decizia Curții Constituționale. Totuși, în situația în care la referendumul de suspendare votul ar fi fost în favoarea Președintelui suspendat, astfel acesta păstrându-și funcția, ar fi presupus o situație extrem de complexă, pe cale de consecință ar fi fost dificil de speculat față de ce s-ar întâmpla în momentul în care poporul chemat la acest sufragiu ar acorda un nou vot de încredere Președintelui, în pofida conduitei sale, consemnate de Curtea Constituțională și sancționată de către Parlament. Practic, acesta s-ar fi regăsit în situația anterioară suspendării, în aceeași bucla a efectelor deciziei Curții Constituționale cu privire la “persoana sa?”, dar fără nicio forță executorie care să impună aceste efecte.

Acest scenariu poate fi explorat doar în teorie, căci Președintele României în funcție a respectat într-un final decizia Curții Constituționale nr. 358/2018, emitând decretul de revocare a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție. Pe cale de consecință, scenariile ipotetice anterior menționate nu au mai avut ocazia să se materializeze.

Revenind la situația care a generat sezizarea Curții Constituționale și, mai departe, la Decizia prin care Președintelui i se opune obligația de a face, putem spune că legiuitorul nu a prevăzut anumite proceduri cu efecte practice imediate în eventualitatea unei asemenea situații. Urmărind acest raționament, s-ar putea spune că nu avem prevăzută instituția unui anume “executor constituțional” care să ducă la îndeplinire decizia Curții Constituționale, în cazul în care cel căruia i se opune această decizie refuză să o ducă la îndeplinire.

Legat de controversele/discuțiile din spațiul public cu privire la aceste aspecte, s-ar putea naște întrebarea: de ce Curtea Constituțională a soluționat un conflict de natură constituțională prin emiterea unei dispoziții care să rezolve o situație de fapt raportată direct la două persoane? De ce nu prezintă dispozitivul respectivei decizii forma prin care aceeași curte soluționează, de exemplu, excepțiile de necostituționalitate, și anume prin emiterea unei decizii cu privire la o atare situație, reglementând acea situație și totodată prin aceasta rezolvând orice dubii cu privire la raportarea față de o asemenea speță pentru viitor?

Dacă un alt Președinte al României va intra într-un conflict de natură constituțională cu o instituție, iar Curtea Constituțională va ajunge la concluzia că respectivul conflict exstă și că Președintele trebuie să execute o anumită acțiune, va emite o altă decizie cu o formă similară și cu același scop ca Decizia nr. 358/2018? Așa va proceda Curtea Constituțională de fiecare dată când va constata existența unui conflict juridic de natură constituțională? Nu ar fi oare o procedură adecvată în cazul unor asemenea spețe cea în care Curtea Constituțională soluționează un anumit conflict prin emiterea unei decizii definitive și obligatorii prin care se stabilește conduita de urmat pentru respectivele instituții, cu privire strict la instituții și nu la persoanele ce reprezintă instituțiile sau care dețin funcțiile de conducere?

CONCLUZII

Atât legea fundamentală cât și cea de funcționare a acestei instituții au avut intenția să stabilească pentru Curtea Constituțională cadrul optim de funcționare, lipsit de orice ingerințe, atfel încât această instituție să își poată exercita rolul său, și anume cel de garant al supremației Constituției. În spiritul acestei logici, este imperios necesar ca Curtea Constituțională să beneficieze de autonomie, respectiv să nu fie susceptibilă presiunilor din partea altor instituții ale statului ori ale altor părți. În raport cu aceasta fundație pe care Curtea Constituțională a fost clădită, nimeni nu poate contesta scopul urmărit, totuși, punerea în operă al acestui scop poate fi susceptibilă atât de critici cât și de oferirea unor modalități de perfecționare ale cadrului legal, respectiv a procedurilor.

Analiza din aceasta lucrare a fost preponderent concentrată asupra acestor semne de întrebare, respectiv asupra potențialelor riscuri sau amenințări față de echilibrul puterii statale, întocmai precum titlul sugerează.

La rubrica statistici, avem evidențiată activitatea curții, activitate ce a înregistrat o preponderentă creștere în toți acești ani de funcționare. Această curte s-a pronunțat cu privire la mii de sesizări, rezolvând o întreagă serie de situații juridice care nu respectau dispozițiile Constituției României. Au existat situații în care alte instituții ale statului au încercat să exercite un control asupra Curții Constituționale, chiar dacă îndirect, prin excluderea unor atribuții de funcționare ale acesteia, sau situații în care unica autoritate legiuitoare a tării, Parlamentul României, a legiferat anumite acte într-o formă pe departe discutabilă, dat fiind avalanșa de sesizări cu privire la neconstituționalitatea unor prevederi conținute de aceste legi, aspecte definitiv confirmate într-un final de curte, care a admis un număr impresionat de excepții de neconstituționalitate, multe dintre ele cu privire la un grup restrâns de legi, dar care prezintă o importanță capitală pentru funcționarea statului de drept. Cu alte cuvinte, această autoritate a funcționat conform scopului pentru care a fost instituită, respectiv a îndeplinit funcția de garant al supremației Constituției și a apărat societatea de unele intenții neconstituționale în nenumărate rânduri. Între 1992 si 2020, Curtea Constituțională a înregistrat 46685 de sesizări. În această lucrare avem menționate unele decizii controversate ale curții, analizate atât printr-o optică proprie, cât și prin enunțarea unor puncte de vedere emanate de la observatori terți. Cu siguranță există mai multe decizii care sunt susceptibile de controverse sau de discuții, dar care nu au fost incluse în aceasta lucrare, cu precădere din motivul economiei textului. Pe de altă parte, avem acele decizii ale curții ce au rezolvat importante probleme și blocaje juridice care afectau societatea, respectivele decizii cu siguranță fiind într-un număr mai mare decât cele discutabile.

Ajunși la final, reiterez premisa acestei lucrări, și anume apariția unor întrebări complexe față de echilibrul puterii statale din Romania, respectiv față de arhitectura sistemului care susține funcționarea acestuia, iar în scopul de a provoca audiența spre o constantă observație față de eventuale lipsuri și soluții, având în vedere că am statuat atât realizările incontestabile ale acestei instituții, cât și parte din cazuistica controversată, închei prin atragerea atenției la anumite chestiuni improbabile, dar totuși posibile. În acest scop, propun un exercițiu cu privire la un scenariu ipotetic.

Ar putea o Curte Constituțională “ostilă” să blocheze puterea legislativă, respectiv să incapaciteze sau mai bine zis să dezechilibreze puterea statală? Aceasta întrebare poate fi ridicată atât în raport cu o eventuală legiferare cu privire la însăși instituția Curții Constituționale (caz în care, curtea ar putea să adopte o atitudine pasiv-agresivă, dar în ultimă instanță defensivă), sau cu privire la oricare altă lege pe care Parlamentul României ar adopta-o.

Dacă legiuitorul modifică legea de funcționare a Curții Constituționale, sau o abrogă în totalitate, legiferând un nou act normativ în locul ei, iar aceste modificări sunt întâmpinate de către o Curte Constituționăla „ostilă” care declară respectivele modificări drept a fi neconstituționale? Sau, dacă leguitorul adoptă o lege sau o modificare legislativă asupra căreia curtea se pronunță a fi neconstituțională, într-un context în care respectivele intenții ar putea pe departe a fi observate a fi constitutionale?

Sunt posibile aceste scenarii? Din fericire, nu, cel puțin nu în forma enunțată în acest exercițiu teoretic. Curtea Constituțională nu ar putea face acest lucru „fără ajutor”, deoarece Art. 146 din Constituția României statuează că această curte „se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor doua Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției”. Pe cale de consecință, ca un semenea scenariu să se materializeze ar însemna ca Curtea Constituțională să fie “ajutată”, în sensul de a fi sesizată în legătura cu aspecte de neconstituționalitate ale legii în discuție de către una dintre autoritățile enumerate de Art. 146 din Constituție.

Totuși, conform aceluiași articol din Constituție, avem în vedere faptul că Curtea Constituțională se poate sesiza din oficiu asupra inițiativelor de revizuire a Constituției. Astfel, cu privire la o eventuală revizuire a Constituției României, teoretic o curte “ostilă” ar putea tergiversa aceste inițiative.

S-ar putea pune întrebarea: de ce ar specula o lucrare teoretică asemenea sumbre chestiuni? Răspunsul este: deoarece în practica recentă, chiar Curtea Constituțională a constatat că o autoritate a statului a avut o atitudine ce ar putea fi interpretată drept “ostilă” față de atribuțiile funcției pe care o exercită, și anume Președintele României. Cu alte cuvinte, din moment ce avem constatat acest precedent, respectiv un conflict juridic de natură constituțională în cadrul căruia Președintele României a refuzat să emită un decret, situație menținută până când Curtea Constituțională a decis că acesta “va emite decretul”, putem lua în calcul și eventualitatea în care Curtea Constituțională se poate abate de la regulile instituite atât de Constituție, cât și de legea sa organica de funcționare.

Într-o asemenea eventualitate teoretică, unde ne-am afla în acel moment? Ce s-ar putea spune față de echilibrul puterii statale din România? Ar putea Curtea Constituțională să țină practic în șah legiuitorul, sau totodată și alte autorități? Ar putea această instituție să incapaciteze unica autoritate legiferatoare a țării? Luând aminte din practica recentă, putem aminti destule decizii controversate ale Curții, iar pentru a argumenta acest scenariu ipotetic, nu este necesar a evoca fondul respectivelor decizii, ci a sublinia faptul că acele decizii sunt definitive. Niciun alt grad de juridsdicție de parcurs pentru un eventual apel/recurs, nicio altă instituție la care respectivele decizii să fie contestate, căci Curtea Constituționala este unica autoritate de jurisdicție constituțională din România. Invariabil se naște o întrebare, și anume, este oare aceasta instituție investită cu suficientă putere cât să blocheze puterea statală sau cel puțin parte dintre componentele sale? Iar dacă răspunsul este da, cea mai importantă întrebare este: are statul român un mecanism de „deblocare” în cazul acestei potențiale situații?

Lucrarea de față nu are ca scop insinuarea ori constituirea de acuzații, ci atragerea atenției generale spre găsirea de soluții. În orice caz, un lucru este clar: orice sistem poate fi îmbunătățit, mai ales atunci când există argumente, dovezi ori suspiciuni rezonabile că acesta nu funcționează în consonanță cu reperele morale ale societății care investește statul cu puterea de a reprezenta pe aceasta în fiecare moment al existenței democrației.

Cu privire la un răspuns față de întrebarea pe care o pune însăși titlul lucrării, se poate ca acesta să fie găsit în Art. 1 din Constituția României: Poporul îi păzește pe „gardieni”, întrucât poporul i-a investit și îi investește continuu pe aceștia cu putere.

În sens restrâns, este dificil de dat o definiție sau de emis o teorie cu privire la păzitorul acestor gardieni, întrucât sistemul democratic în care ne aflăm este construit de asemenea natură încât poporul, odată ce investește acest construct cu respectivele atribuții, o face evident într-un spirit al bunei credințe, deși în fapt execută totodată un pariu cu ceea ce va fi.

În sens larg, răspunsul este „poporul”, pentru că cel ce dă ceea ce este al său, poate să și ia, fapt consemnat istoric, cel mai recent, în Decembrie 1989.

Qui custodiet ipsos custodies | Ep. 1 | Curtea Constituțională

About Rares Mazalu

What you can read next

Măsuri dispuse față de criza Coronavirus/COVID-19

Despre instituirea stării de urgență în contextul amenințării Coronavirus (COVID-19)

Discriminarea omului neaderant